”- Bună ziua!

– Zâua bună, copii !  Da’ ce căutați sus pe gard?

– Doamnă dragă noi suntem de la gaz. Căutăm o conductă. Trebuie să fie pe aici pe undeva. Îi îngropată. C-am la un metru sub pământ.

– Îi aici, îi aici.

– Unde aici?

– Ui’ aici.

– Unde?!?

– Ui’ aici. În mijlocul curții.

– Cum adică în mijlocul curții ?

– Păi, no cum! Așa bine. Ui’ pe aici mere. Între casă și boacăza asta de peste curte.

– Păi cum de s-a pus tocmai în mijlocul curții?

– Da’ asta o fost de mult, măi copii. Acum vreo 40 de ani. Io am fost plecată de acasă. La lucru, la oraș. Când am vint acasă am găsit în curte, ui’ pe aici, niște țăruși bătuți în pământ. N-am știut cin’ i-o pus. I-am scos din pământ și i-am zvârlit peste gard în uliță. A doua zi am fost plecată iară la lucru și când am vint acasă, țărușii erau bătuți la loc. Tot așa prin mijlocul curții. I-am scos afară și i-am zvârlit iară. Numa’ că a treia zi când am venit sara acasă am văzut că o vint oamenii de la gaz și o săpat un șanț și o pus în el conducta. Şi-o deschis singuri poarta de la curte. Conducta am acoperito noi cu pământ.’’

Se întâmpla în primăvara anului 2006. Începea sfârşitul unei „ere”. Cea în care traseul subteran al conductelor de producţie, transport sau distribuţie hidrocarburi era considerat o informaţie confidenţială.