În România, reformele adevărate au o caracteristică aparte, dispar exact în momentul în care încep să deranjeze. Restul sunt conferințe de presă. Așa s-a întâmplat și cu ordonanța prin care Guvernul condus de Ilie Bolojan promitea să curețe una dintre cele mai toxice zone ale economiei românești: specula cu ATR-uri din energie. O măsură prezentată ca începutul sfârșitului pentru noii „băieți deștepți” ai sistemului energetic s-a evaporat înainte să producă primul efect concret.

Și, inevitabil, românii au avut din nou senzația că asistă la aceeași piesă veche: reformă anunțată spectaculos, interese atinse, mecanisme administrative activate, ordonanță retrasă. Oficial, explicațiile sunt tehnice. avize întârziate. Neoficial, însă, povestea este mult mai simplă și mult mai românească: reforma a început să doară exact unde nu trebuia. Miza era uriașă, o piață paralelă construită pe acces privilegiat și pe blocarea infrastructurii publice. Apariția întârziată a avizelor și blocajul instituțional ridică inevitabil întrebări legitime. A fost doar birocrație? Sau mecanismul procedural a fost folosit deliberat pentru a neutraliza o măsură incomodă?

Este greu de crezut că a fost o problemă birocratică deoarece Consiliul Legislativ este condus de Florin Iordache, fost deputat PSD și fost ministru al Justiției.

Nu există dovezi publice că totul a fost premeditat. Dar există un tipar. Iar tiparele contează.

Poate că ordonanța fusese sinceră. Poate că nu. Poate că a fost doar prost pregătită. Sau poate că nimeni nu și-a imaginat cât de rapid reacționează rețelele de interese când sunt atinse la bani.

Dar pentru cetățeanul obișnuit concluzia rămâne aceeași: în România, lupta cu privilegiile pare mereu posibilă până în ziua în care devine reală. Atunci apar avizele, procedurile și tăcerea.

Și încă o dată se confirmă vorba pe care românii au învățat-o din experiență, nu din cinism: orice minune ține trei zile.

Top of Form

Bottom of Form

România are o problemă evidentă, s-au emis ATR-uri pentru peste 80.000 MW, în timp ce necesarul actual de putere este în jur de 9.000 MW. Guvernul a indicat peste 1.400 ATR-uri, deținute de peste 1.000 titulari, pentru proiecte de minimum 1 MW.

România are circa 19.000 MW capacitate totală, din care circa 9.000 MW ocupați, dar ATR-uri emise pentru 80.000 MW și încă 30.000 MW în lucru. Datele dure sunt acestea: într-un eșantion de 722 firme cu circa 72.000 MW capacitate aprobată, 76% aveau cifră de afaceri zero, 78% nu aveau niciun angajat, iar peste jumătate aveau capital social sub 10.000 lei.

O parte mare din piața ATR nu este piață de investiții, ci piață de opțiuni speculative pe capacitate de rețea. Sigur este un rău care trebuie corectat.

Ce schimbări ar fi adus  măsurile care au fost adoptate în ultima Ședință a Guvernului României?

A. Garanția de racordare

ANRE a anunțat deja creșterea garanției de racordare de la 5% la 20% din valoarea tarifului de racordare. Prin noile reglementări se instituia o garanție de 30 de euro per kilowatt instalat, care trebuia constituit la momentul solicitării autorizației de înființare, drept o condiție pentru obținerea ei. Garanția de 30 de euro per kilowatt instalat ar fi trebuit constituită dacă beneficiarul nu finalizează investiția în termenul de valabilitate și solicita prelungirea autorizației de înființare.

Pentru un proiect de 1 MW, dacă racordarea costă 150.000–300.000 €, garanția de racordare putea fi aproximativ 30.000–60.000 €.

B. Garanția pentru licitații / capacitate

Pentru licitațiile de alocare de capacitate, pentru 2026 o garanția financiară ar fi trebuit să fie de 30.000 €/MW instalat.

Deci pentru 1 MW, impactul total putea fi: 60.000–90.000 €

Pentru 10 MW, impactul total putea fi 600.000–900.000 €

Pentru 50 MW, putea ajunge la 3 – 4,5 milioane €.

Pentru 100 MW, putea ajunge la 6–9 milioane €.

Asta schimbă radical piața.

Ce s-ar fi întâmplat cu ATR-urile existente?

ATR-urile existente nu ar fi fost anulate automat peste noapte, dar devin supuse unor termene de maturizare. Pentru proiectele mari, se menționa obligația obținerii autorizației de înființare până la finalizarea contractului de execuție a instalației de racordare, cu termene maxime de 12 luni de la contractul de racordare și 18 luni de la emiterea ATR. Dacă termenele nu erau  respectate, ATR-ul și contractul de racordare încetau automat. Nu înseamnă că „orice ATR existent mai trăia fix 12 luni”. Înseamnă că ATR-urile existent intrau într-un regim de verificare: ai progres real sau pierzi garanția.

Totuși este important să arătăm că existau o serie de semne de întrebare care necesitau lămurire. Nu apreciem că acestea au stat la baza întârzierii Avizului al Consiliul Legislativ, dar cu această ocazie ar fi bine să fie analizate înaintea reluării aprobării acestei OUG (dacă va mai fi vreodată aprobată).

Unde trebuiau să se plătească garanțiile și cine lua banii?

Garanțiile se constituie în favoarea operatorului de rețea:

• operator de distribuție, dacă racordarea e în distribuție;
• Transelectrica / OTS, dacă racordarea e în transport;
• la licitații, garanția de capacitate se depune la OTS în termenul procedural relevant.

Aici este o problemă politică și morală, banii ar fi ajuns la operatorii de rețea, inclusiv companii private sau privatizate, nu într-un fond public separat. Teoretic, operatorii sunt monopoluri reglementate, iar veniturile lor sunt controlate de ANRE. Practic însă, dacă garanțiile executate rămân în interiorul operatorilor fără transparență publică garantată, apare o întrebare legitimă: Este corect ca o companie privată să beneficieze de penalizarea unui investitor, mai ales când întârzierea poate fi cauzată de stat?

Apreciez că mecanismul era justificabil tehnic, dar vulnerabil moral și juridic dacă nu există reguli clare de destinație a banilor.

Argumentele PRO ale măsurilor adoptate în OUG blocată

Curăță piața de proiecte-fantomă. Dacă 76% dintre firmele analizate au cifră de afaceri zero și 78% nu au angajați, asta arată că multe ATR-uri nu par susținute de activitate economică reală.

Eliberează capacitate blocată. Un ATR rezervă capacitate. Dacă proiectul nu se face, capacitatea este blocată artificial. ATR-urile au blocat accesul în sistemul energetic.

Favorizează proiectele finanțabile. Cine are teren, avize, finanțare, EPC, contracte și strategie va putea plăti garanția. Cine are doar un SPV și o idee va ieși din joc.

Reduce comerțul cu hârtii

ATR-ul nu ar trebui să fie marfă speculativă. Ar trebui să fie etapă tehnică într-un proiect real.

Argumentele CONTRA ale măsurilor adoptate în OUG blocată

Penalizează și investitorii serioși. Nu toate întârzierile sunt speculative. Chiar premierul a admis că pot exista întârzieri obiective la avize precum Autoritatea Aeronautică sau Mediu, deși a spus că acestea nu pot justifica ani de blocaj. Avizările din CFISD / CSAT intră de asemenea aici. Adică dacă statul nu se mișcă, investitorul riscă să fie sancționat pentru o cauză externă.

Poate crea blocaj investițional. RWEA și RPIA apreciază că noile reguli pot produce un nou blocaj în sector, amintind de stagnarea de după 2013. Ele susțin că în faza de avizare s-au investit deja peste 700 milioane € în dezvoltarea de proiecte energetice.

Crește costul capitalului. O garanție de 1–5 milioane € nu este neutră. Chiar dacă nu este „cost definitiv”, ea blochează linii bancare, colateral, cash sau limite de credit.

Concentrează piața. Marii jucători pot suporta garanțiile. Dezvoltatorii mici, locali, antreprenoriali, nu. Rezultatul poate fi o piață mai curată, dar și mai oligopolizată.

Pericolul cel mai mare era reprezentat de statul care mereu întârzie și investitorul plătește

Dacă investitorul are dosarul depus la CFISD, CSAT, Mediu, urbanism, autoritate aeronautică, aviz cultural, autoritate locală sau altă instituție, iar instituția nu răspunde, nu se întrunește sau tergiversează, atunci executarea garanției devine discutabilă.

Într-un sistem corect, în OUG ar fi trebui să existe reguli explicite:

1. suspendarea termenelor dacă întârzierea este cauzată de o autoritate publică;
2. dovada diligenței investitorului: cereri depuse, completări trimise, notificări făcute;
3. interdicția executării garanției dacă blocajul este exclusiv administrativ;
4. mecanism de contestație rapidă, nu proces de 3–5 ani;
5. fond separat / cont escrow pentru garanții executate, nu venit la operator.

Fără aceste protecții, ordonanța putea deveni un instrument brutal: corectă contra speculanților, nedreaptă contra investitorilor reali.

O întrebare care apărea – Era normal să plătești garanție unei companii private?

Răspuns poate fi normal în infrastructură reglementată, dar numai dacă banii sunt tratați ca instrument reglementat, nu ca venit privat liber.

Operatorul de distribuție poate fi privat, dar funcționează ca monopol reglementat. El nu este o firmă obișnuită. Are obligații de serviciu public, tarife aprobate, investiții recunoscute de ANRE și randament reglementat.

Dar ca principiu de guvernanță, ar fi mult mai curat ca garanțiile executate să meargă:

• într-un cont separat;
• într-un fond de dezvoltare rețea;
• cu raportare publică anuală;
• cu deducere explicită din tarifele viitoare;
• nu în profitul contabil discreționar al operatorului.

Altfel, percepția este toxică: investitorul pierde, operatorul câștigă, statul scapă de responsabilitate.

Câteva Scenarii concrete dacă OUG se aplica

Scenariul 1 Proiect speculativ de 1 MW

• SPV cu capital social 200 lei;
• fără teren solid;
• fără finanțare;
• fără studii serioase;
• ATR obținut pentru revânzare.

Garanția de 60.000–90.000 € îl elimină. Deci putem aprecia că măsura este bună.

Scenariul 2 Proiect real de 10 MW, blocat la avize

• teren securizat;
• studii făcute;
• ATR emis;
• contract în negociere;
• dosar CFISD/CSAT sau Mediu blocat.

Garanții de  600.000–900.000 €. Dacă statul întârzie și garanția se execută, verdictul poate fi interpretat ca un abuz economic mascat în disciplină administrativă.

Scenariul 3 Dezvoltator mare de 100 MW

Garanții 5–8 milioane €. Pentru un fond mare, suportabil. Pentru un antreprenor român, aproape imposibil. Se curăță piața, dar o și concentrează.

Deși intervenția în soluționarea ATR este mai mult decât justificată, instrumentele propuse nu trebuie să ridice o serie de probleme de echitate și eficiență. În consecință, o abordare optimă ar trebui să integreze un set coerent de măsuri: instituirea unor garanții financiare substanțiale pentru proiectele noi, stabilirea unor termene procedurale clare și previzibile, introducerea unor mecanisme explicite de protecție pentru întârzieri neimputabile investitorilor, crearea unui cont separat sau a unui fond dedicat pentru gestionarea garanțiilor executate, precum și asigurarea unui cadru de monitorizare și audit public sub coordonarea ANRE.

În absența acestor elemente de echilibru, există riscul ca intervenția normativă să își atingă obiectivul de reducere a speculației, dar, simultan, să afecteze negativ exact acele investiții reale și necesare pentru dezvoltarea sistemului energetic.