România intră într-o etapă decisivă pentru sistemul său energetic. Miza nu mai este doar lansarea unor investiții noi sau validarea unui alt ciclu tehnologic prezentat drept „salvator a tot și toate”. Miza reală este configurarea arhitecturii economice, instituționale și strategice care va susține dezvoltarea energetică în următoarele două decenii.

Iar în acest context, informațiile privind condiționarea de la nivel de Prim Ministru, a aprobării bugetului Hidroelectrica de asumarea unor investiții masive în baterii ridică câteva întrebări.

Ideea dezvoltării capacităților de stocare este corectă. Problema este alta. În România, ideile corecte sunt adesea executate haotic, administrativ și clientelar, până când rezultatul final devine exact opusul obiectivului declarat.

Am împins regenerabilele înaintea infrastructurii. În ultimii ani, România a accelerat dezvoltarea regenerabilelor și a prosumatorilor fără ca Sistemul Energetic Național să fie pregătit structural pentru această transformare. S-au acordat stimulente. S-au făcut declarații triumfaliste. S-au vândut public sloganuri despre „energie ieftină pentru toți”.

Dar infrastructura reală a rămas în urmă:

• rețele insuficient modernizate;
• digitalizare incompletă;
• lipsă de prognoză avansată;
• piață de servicii de sistem insuficient maturizată;
• capacitate redusă de echilibrare;
• coordonare instituțională fragmentată.

Astăzi începem să plătim factura acestei dezvoltări necorelate:

• dezechilibre tot mai mari în SEN;
• volatilitate accentuată pe piața spot;
• costuri de echilibrare în creștere;
• congestii locale;
• limitări de evacuare;
• și transferul costurilor către consumatorul final.

Iar acum apare noua promisiune. singura salvatoare: bateriile.

Exact aici statul român riscă să repete aceeași eroare fundamentală: transformarea unei tehnologii utile într-o ideologie administrativă.

Bateriile NU rezolvă structural problemele sistemului energetic.

Ele:

• nu produc energie;
• nu reduc miraculos prețurile;
• nu înlocuiesc investițiile în rețele;
• nu repară lipsa de coordonare instituțională;
• nu elimină incompetența managerială;
• nu pot substitui o piață funcțională.

Bateriile sunt doar un instrument tehnic de flexibilitate. Atât.

Valoarea lor depinde integral de:

• arhitectura pieței;
• regulile de echilibrare;
• mecanismele de remunerare;
• transparența licitațiilor;
• disciplina operațională;
• integrarea în serviciile de sistem;
• și capacitatea statului de a împiedica apariția unor noi rente.

Fără aceste condiții, bateriile riscă să devină nu soluția, ci următoarea schemă de extracție de bani din sistem.

Întrebarea care apare de ce 1.500 MWh? Dacă Hidroelectrica avea în vedere peste 2.000 MW în propriile planuri, de ce noua țintă discutată este de 1.500 MW? De ce nu 2.000 MW?

Care este fundamentul tehnic? Există Studii de adecvanță? Modelări de sistem? Simulări privind reducerea dezechilibrelor? Analize cost-beneficiu? Scenarii privind impactul asupra prețurilor?

Sau discutăm despre o cifră aleasă administrativ pentru efect politic și mediatic? În energie, cifrele fără model tehnic devin propagandă.

Minciuna „energiei ieftine”. Ani la rând populației i s-a repetat obsesiv: „mai multe regenerabile = energie mai ieftină”. Realitatea europeană este mult mai complicată.

Țările cu penetrare ridicată de regenerabile se confruntă simultan cu: volatilitate extremă, diferențe uriașe între orele de preț, costuri masive de rețea, costuri mari de echilibrare, necesar uriaș de infrastructură suplimentară. Energia ieftină nu apare automat din instalarea de MW.

Prețurile mici apar doar când există simultan: producție competitivă, rețele solide, flexibilitate, capacitate de transport, management profesionist, contracte stabile, piețe funcționale și disciplină investițională, dar nu orice investiții investiții eficiente pentru întregul sistem.

Dacă bateriile sunt introduse fără strategie coerentă, rezultatul va fi previzibil:

• rente noi;
• speculații noi;
• subvenții mascate;
• costuri mutate tot în factură.

Românii, când se mai fac afirmații despre acțiuni sau tehnologii salvatoare, ar trebuie să afle și:

• cu cât scade efectiv prețul?
• în ce orizont?
• în ce scenariu?
• pe baza căror modele?
• și cine garantează aceste estimări?

Fără aceste răspunsuri, discursul despre baterii devine doar următoarea poveste frumoasă vândută publicului, după mirajul regenerabilelor, prosumatorilor etc..

România nu are nevoie doar de baterii. Are nevoie de un creier energetic. Adevărata problemă este mult mai profundă: cine conduce arhitectura de echilibrare a sistemului energetic? Ministerul Energiei? Transelectrica? ANRE? OPCOM? Hidroelectrica? Distribuitorii? Agregatorii? Cine are responsabilitatea finală?

Pentru că astăzi responsabilitatea este dispersată, iar costurile sunt socializate, iar și iar, și iar, și iar.

Nu poate exista tranziție energetică serioasă fără: prognoză avansată, smart metering real, digitalizare, agregare de flexibilitate, management activ al consumului, tarife dinamice, servicii auxiliare mature, sancțiuni reale pentru deviații și manipulări. Altfel, bateriile vor deveni doar încă o piesă extrem de scumpă într-un sistem dezordonat.

Lecția Oradea trebuie aplicată și la Ministerul Energiei – reforma serioasă începe cu expertiză, nu cu panică.

La Oradea nu s-au făcut miracole administrative și nici revoluții populiste. S-a făcut ceva mult mai rar în România, guvernanță bazată pe consultare, expertiză și disciplină de implementare.

Sistemul de termoficare performant de acolo nu a fost construit prin improvizație și slogane. Înainte de execuție au existat: consultanță, consultanță la consultanță, analiză tehnică, model economic, etapizare, simulări, validare și recalibrare. Adică exact opusul „haiduciei administrative” care domină frecvent decizia publică în România.

Această abordare ar trebui păstrată și la nivelul Ministerului Energiei. Pentru că infrastructura energetică nu poate fi tratată emoțional, electoral sau propagandistic. Greșelile din energie nu costă doar bani. Costă: competitivitate economică, încredere investițională, securitate energetică și ani întregi de corecții ulterioare.

Chiar și în perioade de interimat România trebuie să decidă dacă vrea reformă sau doar redistribuirea privilegiilor în energie

Pomul ineficienței și al incompetenței trebuie scuturat violent. Aici nu există dubiu. Dar există două moduri complet diferite de a face acest lucru:

Varianta 1 — reforma reală

• audit profesional;
• transparență totală;
• competiție reală;
• indicatori de performanță;
• răspundere managerială;
• depolitizare;
• reguli clare;
• eliminarea rentelor;
• profesionalizarea companiilor de stat.

Varianta 2 — haiducia administrativă

• presiuni politice;
• ținte arbitrare;
• investiții forțate;
• schimbarea unei clientele cu alta;
• decizii fără fundament tehnic;
• demonizarea pieței;
• și populism energetic.

A doua variantă produce întotdeauna: blocaj investițional, neîncredere, costuri mai mari și vulnerabilitate sistemică. România trebuie să fie extrem de atentă să nu cadă din lac în puț.

Marea problemă a României este că are structuri fără capacitate reală de guvernare și aici nu vedem nici o scuturătură

Există:

• Agenția pentru Monitorizarea și Evaluarea Performanțelor Întreprinderilor Publice (AMEPIP) 
• Direcția Administrarea Participațiilor Statului în Energie (DAPSE) în cadrul Ministerului Energiei
• Compartimentul de Guvernanță Corporativă din cadrul Ministerului Energiei;
• Societatea de Administrare a Participațiilor în Energie (SAPE);
• Secretariatul General al Guvernului (SGG)
• AGA-uri;
• consilii de administrație;
• comitete de audit;
• corpuri de control;
• structuri interministeriale;
• direcții de strategie;
• mecanisme de monitorizare.

Sunt sute de oameni plătiți să supravegheze companiile energetice ale statului. Și totuși, rar, apare nevoia ca un Prim-Ministru să intre personal în sistem ca să „scuture pomul”. Aici este adevărata problemă. Nu una de persoane. Una de arhitectură instituțională.

Pentru că într-un sistem sănătos:

• deviațiile sunt detectate devreme;
• performanța este monitorizată continuu;
• riscurile sunt anticipate;
• corecțiile sunt instituționale, nu spectacole de criză.

Dacă însă sistemul funcționează doar când apare temporar un lider energic care provoacă șoc administrativ, atunci România nu are doar o problemă managerială. Are o problemă de stat.

România nu are nevoie de panică administrativă. Nu are nevoie de sloganuri energetice. Nu are nevoie de „tehnologia salvatoare” a fiecărui ciclu politic.

Are nevoie de disciplină instituțională, competență tehnică, reguli predictibile, responsabilitate economică și capacitate reală de guvernare. Bateriile pot deveni o componentă importantă a viitorului energetic. Dar dacă sunt introduse fără arhitectură de piață, fără guvernanță și fără plan operațional, nu vor rezolva problemele sistemului. Vor muta, ascunde temporar și le vor face mai scumpe.

România continuă să confunde agitația administrativă cu reforma reală și din nou nu tehnologia va fi problema, ci oamenii care o administrează.