Criza energetică declanșată în Europa deschisă cu 2021 a împins România într-o situație fără precedent: prețurile la electricitate și gaze au crescut accelerat, situație care risca să se transforme într-o povară greu de suportat pentru milioane de gospodării și pentru o mare parte a economiei. Pentru a evita un șoc social și economic, statul a decis introducerea unei scheme de plafonare, prin care consumatorii plăteau un preț limitat, iar diferența față de prețul real din piață era acoperită din buget.

Efectul plafonării a permis populației să rămână la un nivel gestionabil, într-o perioadă în care prețurile din piețele europene ajunseseră la maxime istorice. De asemenea, plafonarea a contribuit la menținerea funcționării unităților medicale, a școlilor, a serviciilor publice și a afacerilor mici și mijlocii, care altfel s-ar fi putut confrunta cu întreruperi, închideri sau concedieri.

Conform datelor cumulate până în 2025, costul total al acestor intervenții se ridică la aproximativ 30 de miliarde de lei . Dintre acestea, circa 18 miliarde de lei au fost folosite pentru a acoperi energia electrică , în timp ce aproximativ 12 miliarde de lei au mers către gazele naturale . În total, schema sa aplicat timp de mai bine de trei ani și a acoperit atât consumatorii casnici, cât și o parte importantă a mediului economic.

Pe lângă asta, statul mai are restanțe către furnizori de 6 miliarde lei (conform Ministerului Energiei) sau 8,3 miliarde lei restanțe, în noiembrie 2025 conform ACUE.

Avantajul pe termen scurt al plafonării a fost că a calmat populația într-un moment în care prețurile explodau și a evitat un șoc social (restanțe la facturi, debranșări masive, falimente de IMM-uri). Dezavantajele mari pe termen mediu-lung au determinat distorsiuni de piață, prețul la consumator nu mai reflecta realitatea, dând un semnal economic fals că „energia e ieftină”, deși nu era. De asemenea a condus la blocarea banilor în subvenții și nu în investiții, dar a creat restanțe și risc mare pentru furnizori (furnizorii au finanțat de fapt schema de plafonare din banii lor, așteptând ani întregi să-și recupereze diferența de stat și astfel generând probleme de cashflow, dar și costuri suplimentare cu credite, costuri care sunt recuperate de la clienți după eliminarea plafonării și determină prețuri mari.

În paralel, în timpul perioadei de plafonare statul a încasat 67–80 mld lei din taxe (conform AFFER), dividende și diverse impozite suplimentare generate de scumpirea energiei – adică de peste două ori câte plătit pe compensări.

În final, povestea plafonării energiei în România este povestea unei balanțe: pe un taler, liniștea oamenilor în fața unor facturi imposibile; pe celălalt, efortul financiar colectiv. Schema de plafonare nu a lăsat întunericul să intre în case și nu a lăsat frigul să coboare în camere — dar a lăsat în urmă o datorie comună, plătită nu la întrerupător, ci prin bugetul țării.

Resursele financiare alocate pentru plafonare au provenit din taxe aplicate companiilor din energie. Economiștii atrag atenția că sume similare ar fi putut fi direcționate către modernizarea sistemului energetic sau dezvoltarea capacităților de producție care ar fi dus la prețuri mai mici în mod structural. În plus, o parte din sumele destinate furnizorilor sunt încă în curs de achitare, ceea ce prelungește impactul bugetar al schemei.

Cu acești bani 36 mld lei (7,2 mld euro) se puteau construi cca. 9.000 MW în panouri solare, 7.200 MW în centrale pe gaze, 4.000 MW eolian, ceea ce ar fi redus prețurile structurale și dependența de importuri.

Plafonarea rămâne una dintre cele mai ample intervenții publice din ultimul deceniu: o măsură care a protejat consumatorii și a amortizat efectele crizei, dar care a venit la un cost semnificativ pentru finanțele statului. Dezbaterea este legată de perioada de aplicare a acestei scheme.

Analizând pentru perioada 2020 – 2025, evoluția prețului mediu achitat efectiv de clienți urmare a plafonării conform datelor ANRE și previziunile prețului mediu al energiei electrice care s-ar fi format pe o piață liberă, dacă nu se aplica plafonarea prețului (estimare AEI) și estimările de preț pentru cele două scenarii pentru următorii 4 ani se poate constata următoarele:

• în perioada 2021 – Semestru 1 2025 oamenii au plătit un preț mediu mai mic cu 33% față de prețul mediu estimat că ar fi existat pe o piață liberă.
• în Semestrul II 2025 oamenii vor plătit un preț mai mare cu 28% față de prețul estimat că ar fi existat pe piața liberă .
• în perioada 2026 – 2029 estimăm că oamenii vor plătit un preț mai mare cu 32% față de prețul maxim din această perioadă.

Analizând pentru perioada 2020 – 2025, evoluția prețului mediu achitat efectiv de clienți urmare a plafonării conform datelor ANRE și previziunile prețului mediu al gazelor naturale care s-ar fi format pe o piață liberă, dacă nu se aplica plafonarea prețului (estimare AEI) și estimările de preț pentru cele două scenarii pentru următorii 4 ani se poate constata următoarele:

• în anul 2022 oamenii au plătit un preț mediu mai mic cu cca 26% față de prețul mediu estimat că ar fi existat pe o piață liberă.
• în perioada 2023 – 2025 oamenii au plătit în medie un preț mai mare cu cca 14% față de prețul estimat că ar fi existat pe piața liberă .
• în perioada 2026 – 2028 estimăm că oamenii vor plătit în medie un preț mai mare cu cca 18% față de prețul maxim din această perioadă.

Pe baza ipotezelor și estimărilor utilizate, analiza evidențiază că avantajele financiare obținute de consumatori în perioada 2021–2025 ca efect al plafonării prețului energiei electrice sunt contrabalansate – și potențial depășite – de nivelurile superioare ale prețurilor anticipate pentru intervalul 2026–2029, în raport cu scenariul referențial al pieței libere. Această constatare sugerează că măsura a generat un beneficiu tranzitoriu, dar a indus totodată o redistribuire temporală a costurilor, cu externalități negative asupra funcționării pieței, a semnalelor investiționale și a comportamentului consumatorilor.

Din perspectivă macroeconomică și instituțională, rezultatele indică limitări semnificative în capacitatea intervențiilor administrative asupra prețurilor de a produce rezultate sustenabile pe termen lung  fără efecte compensatorii ulterioare. Totodată, implicațiile asupra stabilității bugetelor gospodăriilor și asupra eficienței pieței energetice relevă necesitatea unor instrumente de politică publică structurale, predictibile și orientate către corectarea cauzelor fundamentale, nu doar către atenuarea temporară a efectelor. În acest cadru, evaluarea finală conturează un bilanț net nefavorabil pentru consumatori și pune în discuție oportunitatea continuării sau replicării unor astfel de măsuri în absența reformelor sistemice.