România are una dintre cele mai interesante poziții energetice din Uniunea Europeană. Puține state membre pot combina, în același timp, gaz offshore în Marea Neagră, energie nucleară cu potențial de extindere, hidroenergie, resurse regenerabile în creștere și o poziție geografică relevantă pentru interconectare regională. Și totuși, avantajul României rămâne mai degrabă o promisiune decât o putere strategică reală. Motivul este simplu: problema principală nu este lipsa resurselor, ci incapacitatea de a le transforma suficient de repede în capacitate fermă, infrastructură, flexibilitate și securitate energetică.

România nu suferă de sărăcie energetică, ci de slăbiciune de execuție. În raport cu politicile energetice ale UE, poziționarea sa optimă nu este nici aceea a unui „elev model” dispus să accepte o decarbonizare oarbă, indiferent de costuri, nici aceea a unei excepții estice atașate de gaz și cărbune. Interesul național cere altceva: România trebuie să se definească drept stat-pivot al securității energetice, al flexibilității de sistem și al decarbonizării pragmatice în Europa Centrală și de Sud-Est.

Contextul european favorizează o astfel de abordare. După șocurile energetice recente, Bruxelles-ul nu mai urmărește doar reducerea emisiilor, ci și securitatea aprovizionării, competitivitatea industrială și prețuri suportabile. Cu alte cuvinte, UE a înțeles că fără infrastructură, stocare, capacitate fermă și flexibilitate nu există nici tranziție verde sustenabilă, nici industrie competitivă. Aici România are un spațiu politic real, dar numai dacă își formulează poziția inteligent: nu cerând derogări, ci arătând că poate livra securitate regională și decarbonizare credibilă.

Pe hârtie, România stă mai bine decât multe alte state membre. Are un mix energetic diversificat și o dependență energetică mai redusă decât țările foarte vulnerabile din UE. Dar această diversitate este încă prea puțin transformată în robustețe operațională. Țara are aproape toate tehnologiile relevante, însă nu le are în combinația optimă și nici suficient de bine integrate într-un sistem eficient. Lipsesc ritmul investițiilor, disciplina administrativă și infrastructura complementară.

Gazul natural este principalul avantaj strategic al României pe termen mediu, mai ales prin proiectul Neptun Deep. Acesta poate deveni un activ geopolitic major într-o Europă care vrea să se elibereze de dependența de combustibilii fosili rusești, dar are încă nevoie de surse stabile și de flexibilitate. Totuși, gazul românesc va conta strategic doar dacă este folosit inteligent: pentru securitate internă, pentru înlocuirea treptată a cărbunelui și pentru consolidarea rolului regional al României. Dacă este tratat doar ca marfă de export, România va încasa bani, dar nu va construi putere durabilă. În plus, gazul este doar o resursă de tranziție, nu o identitate energetică de lungă durată.

Nuclearul este esențial pentru viitorul energetic al țării. Este singura opțiune de decarbonizare fermă la scară mare care poate oferi energie constantă, indiferent de condițiile meteorologice. Dar nuclearul este, în același timp, lent, scump și dificil de finanțat. Tocmai de aceea, România trebuie să trateze proiectele nucleare nu ca simple anunțuri politice, ci ca infrastructură strategică națională, cu planificare riguroasă, guvernanță strictă și compatibilitate juridică deplină cu regulile europene.

Hidroenergia rămâne un activ critic, însă nu mai poate fi considerată complet sigură din cauza schimbărilor climatice și a secetei. Regenerabilele — mai ales eolianul și solarul — sunt indispensabile, dar insuficiente singure. România încă vorbește prea mult despre capacități instalate și prea puțin despre energie efectiv disponibilă atunci când sistemul are nevoie. Fără rețele, stocare, servicii de sistem și centrale flexibile, regenerabilele pot accentua volatilitatea în loc să întărească securitatea energetică.

Cărbunele mai poate avea doar un rol temporar, de siguranță în tranziție, dar nu poate reprezenta o soluție strategică de durată. Costurile de carbon, lipsa finanțării și incompatibilitatea cu direcția UE îl fac un pariu pierzător. În același timp, România riscă să ignore o altă vulnerabilitate importantă: dependența de petrol și produse petroliere, mai ales în transport și industrie.

Una dintre cele mai slabe verigi ale sistemului este stocarea. Fără baterii, fără stocare de lungă durată și fără mecanisme serioase de flexibilitate, România nu va deveni hub energetic, ci doar o piață volatilă. În paralel, biomasa, biogazul, biomethane-ul și geotermalul rămân subevaluate, deși pot aduce reziliență locală și pot reduce vulnerabilitatea socială, mai ales în încălzire și în zonele mai greu electrificabile.

În fond, cheia poziționării României față de politicile energetice ale UE este clară: să fie pro-europeană, dar nu naivă; pro-decarbonizare, dar nu monotehnologică; pro-piață, dar cu infrastructură strategică susținută public; pro-regenerabile, dar numai împreună cu gaz, nuclear, stocare și rețele. România poate deveni una dintre cele mai importante platforme de securitate energetică ale Uniunii în estul Europei. Dar pentru asta trebuie să înceteze să confunde anunțul cu execuția și megawații instalați cu reziliența reală a sistemului. Adevărata miză nu este ce resurse are România, ci dacă statul român este capabil să le transforme în putere.