Se apropie iarna și odată cu ea, apare necesitatea de a importa gaze din Rusia, prin punctele situate la granița cu Ucraina. Diplomația Energetică Românească din ultimi ani, aduce România într-o situație delicată.

După al doilea război mondial, în sfera de influenţă a fostei URSS, în care se afla şi România, s-a procedat la constituirea unei organizaţii de colaborare economică şi tehnico-ştiinţifică multilaterală între ţările din sfera respectivă, concepută şi ca o replică la Planul Marshall şi la integrarea economică interstatală occidentală ce începea să se contureze. Astfel, în ianuarie 1949 s-a înfiinţat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Membrii fondatori, alături de URSS şi România au fost: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, ulterior aderând: RD Germania, Mongolia, Cuba, Vietnam. Scopul acestei organizaţii era coordonarea planurilor de dezvoltare a economiilor naţionale, specializarea şi cooperarea în producţie, coordonarea principalelor cercetări ştiinţifice şi tehnice care prezintă interes reciproc. În cadrul acestei organizaţii, pe lângă organele de conducere, s-au constituit Comisiile permanente pe ramuri care se întruneau periodic şi analizau situaţia şi perspectivele respectivei ramuri inclusiv în ceea ce priveşte gazele naturale.

În anul 1970 se înfiinţează Banca Internaţională de Investiţii (BII), ai cărei membri erau Bulgaria, Cehoslovacia, Cuba, Mongolia, Polonia, RDG, România, Ungaria, URSS şi Vietnam. Obiectivul activității ei era de a concentra resursele destinate investiţiilor industriale şi de altă natură din ţările membre interesate şi de a acorda credite pe termen lung şi mijlociu, în ruble transferabile, pe o durată maximă de 15 ani. Prin constituirea BII s-a urmărit şi lărgirea bazei de materii prime, energie şi combustibil, unul din principalele obiective finanţate de ea fiind construirea conductei de gaze Orenburg (zăcămând situat în sudul Rusiei) până la graniţa de vest a URSS, în lungime de 2.700 km.

Acest proiect, care punea bazele sistemelor de tranzit internaţional cu gaze şi a alimentării cu gaze a ţărilor europene, a stabilit ca fiecare ţară, să-şi construiască propria porţiune din conductă prin forţe proprii urmând ca ulterior, în contrapartidă. să beneficieze de gaze naturale livrate de fosta URSS.

Această înţelegere nu se adresa şi României, fiind singura ţară care îşi construia propriul tronson de conductă fiind plătită pentru această operaţie. Această situaţie se datora unor înalţi funcţionari din România, care la primele discuţii cu sovieticii din anul 1964 privind acest proiect au susţinut sus şi tare că acest proiect nu prezintă interes fiindcă „România pluteşte pe o mare de petrol şi doarme pe o pernă de gaz”, după cum declara mai târziu Nikolai Baibakov – şeful GOSPLAN al URSS.

„România pluteşte pe o mare de petrol şi doarme pe o pernă de gaz” – afirmaţii ale oficialilor Români, care au adus în anul 1964 excluderea României din rândul ţărilor beneficiare de gaze ruseşti.

În ultimii ani numeroase afirmații privind importul de gaze din Federația Rusă, acuzații îndreptate asupra unor companii, care vând gaze de proveniență rusească și lipsa relaționării cu reprezentanții care dețin sursele care iarnă de iarnă (din anul 1989 până în prezent) ”salvează” România, a determinat reducerea interesului ca gazele rusești să ajungă în România.

Dacă adăugăm supraaprecierile în domeniul independenței energetice a României, suprapuse pe lipsa de reorganizări sistemice a sectorului gazelor naturale, în preajma iernii 2019-2020 ne adduce într-o situație delicată, în cazul nesemnării contractului dintre Gazexport (Rusia) si UkrTransgaz (Ucraina).