În iulie 2025, România a intrat brutal într-o piață de energie „reliberalizată”. După ani de plafonări și intervenții, statul a retras protecția fără pregătire, fără comunicare și fără instrumente de tranziție. Rezultatul a fost o creștere medie a prețului la electricitate de peste 60% în câteva luni. A urmat un scandal public, dar fără o reformă reală.

Paradoxul este că, la doar câteva luni după acest șoc, pe piață există oferte sub 1 leu/kWh, cu TVA inclus (prețul mediu plafonat era de 0,79 lei/kWh) — cu peste 35% mai mici decât prețul mediu plătit de majoritatea gospodăriilor. Și totuși, marea masă a consumatorilor nu se mută. De ce?

Răspunsul nu este economic. Este psihologic.

După trei ani de haos – facturi explodate, plafonări arbitrare, schimbări de reguli și mesaje contradictorii – românii nu mai percep energia ca pe un serviciu. O percep ca pe un pericol. Când prețul crește cu 60% peste noapte, creierul nu mai face calcule. Intră în regim de supraviețuire: „mai bine nu schimb nimic”.

Așa apare ceea ce economiștii numesc „status quo bias” – dar în România el a fost amplificat până la blocaj. Chiar și o ofertă cu 35% mai ieftină este privită ca suspectă, nu ca oportunitate. „Sigur e o capcană.” „Sigur vor mări după.” „Mai bine rămân unde sunt. Chiar dacă plătesc mult mai mult”

În paralel, statul a reușit performanța de a distruge și încrederea în piață. Ani la rând, mesajul a fost: „nu vă faceți griji, vă protejăm de piață”. Apoi, dintr-o dată: „de mâine piața decide tot”. Pentru milioane de oameni, piața nu mai înseamnă competiție, ci haos.

În acest climat, furnizorii mari – Electrica, PPC, E.ON – nu trebuie să fie ieftini. Ei trebuie doar să fie „cunoscuți”. Au logo, au sedii, au statul în spate, real sau perceput. Furnizorii mici pot veni cu prețuri mai bune, dar concurează nu cu alte oferte, ci cu frică.

Mai există și o fricțiune birocratică intenționat lăsată neclară. Deși schimbarea furnizorului durează zece minute online, oamenii nu știu cine facturează, când se schimbă, dacă rămân cu datorii sau fără curent. Acest lucru nu este un accident: ea protejează status quo-ul.

Rezultatul este o piață liberalizată pe hârtie și înghețată în realitate. Oamenii plătesc mai mult nu pentru că nu există alternative, ci pentru că nu au încredere să le folosească.

Cum s-ar putea sparge acest blocaj? Nu prin noi plafonări, ci prin atacarea directă a fricii.

O garanție de stat simplă – „dacă plătești mai mult după ce schimbi furnizorul, îți returnăm diferența” – ar schimba radical comportamentul. Un contract standard de o pagină, recomandat de ANRE, ar elimina capcanele. Un portal public care să prezinte media ultimelor prețuri încheiate pentru populație, ar transforma economiile din abstract în emoție.

Dar aceste lucruri nu se întâmplă. Pentru că o piață care funcționează ar tăia profiturile unor furnizori, dintre care mulți sunt legați direct sau indirect de stat și de politică. Ar tăia din taxele și accizele care ajung la stat.

România nu are o criză de energie. Are o criză de încredere. Iar până când frica nu va fi tratată ca problemă centrală, milioane de oameni vor continua să plătească cu 30–40% mai mult, de bunăvoie, într-o piață care ar putea fi ieftină, dar este ținută scumpă prin tăcere și inerție