În data de 15 mai 2018 a avut loc în Senat, dezbaterea amendamentelor pe legea gazelor, ocazie cu care s-a propus eliminarea Ministerului Energiei ca instituție care exercita calitatea de concedent pentru serviciul public de distribuție a gazelor naturale și numirea în calitate de autoritate concedentă a autorităților administrației publice locale din unitățile administrativ teritoriale, asocieri ale acestora sau a Consiliului Județean.

Un demers absolut natural. În fapt, dacă studiem istoria sectorului gazelor naturale, descoperim că în anul 2004, atunci când a fost scrisă această primă lege a gazelor naturale din România, proiectul de lege conținea această prevedere. Demersul normal al echipei care a scris proiectul de lege a fost acela de a numi autoritățile locale în calitate de concedent asupra rețelelor de distribuție gaze, inclusiv în îndreptățirea acestora de a obține venituri la bugetele locale din încasarea redevențelor.

Opoziția asupra nominalizării autorităților locale în numirea ca și autoritate concedentă a venit de la Ministerul de resort, care a motivat: ”lipsa personalului de specialitate la nivelul unităților teritorial administrative în acordarea și urmărirea contractelor de concesiune” și ”pericolul de a se construi haotic rețele de distribuție din alte considerente decât cele de eficiență și eficacitate” (eventual ca și mită electorală). Aceste motivații au fost cele care au convins și au determinat nominalizarea Ministerului Economiei (în aceea vreme) ca fiind cel care concesiona și urmărea derularea concesiunii pentru rețelele locale de distribuție gaze.

Întrebarea este ce s-a schimbat astăzi față de anul 2004, în ceea ce privește neajunsurile atribuite atunci unităților administrativ teritoriale.

Personal consider că nu s-a schimbat nimic.

Unitățile administrativ teritoriale nu au personal de specialitate care să poată coordona imediat acest proces. Susțin această afirmație pe baza sutelor de acțiuni în instanță existente în prezent, urmare a autorizării realizării, de autoritățile locale, de construcții în zona de protecție a obiectivelor din sectorul gazelor naturale.

În altă ordine de idei în perioada 1993 – 2003, unele unități administrativ teritoriale au jucat un rol important în dezvoltarea rețelelor de distribuție gaze naturale, mult inferior rolului pe care astăzi legea dorește să îl acorde, respectiv aceea de autoritate concedentă responsabilă cu acordarea și urmărirea concesiunii, și astăzi avem un rezultat concret: rețele de distribuție gaze construite în acea perioadă care nici până astăzi nu sunt puse în funcțiune datorită multiplelor probleme de natură legislativă, studii de fezabilitate măsluite care fac ca în sute de rețele de distribuție, costurile să fie mai mari decât veniturile și care supraviețuiesc datorită tarifelor mai mari la gaze pe care trebuie să le plătească consumatorii din România etc.

Astfel, consider că aruncarea acestei legi în piață, fără o pregătire prealabilă, poate să ne aducă la o nouă situație similară acelor  vremuri. Mai mult doresc să atrag atenția (vezi istoria situațiilor similare din istorie 1924-1939, 1950-1975, 1993-2003) asupra faptului că o astfel de acțiune, nepregătită temeinic, nesusținută practic, fără suport adecvat poate avea consecințe importante asupra livrării gazelor naturale la consumatorii finali și mai ales asupra creșterii prețului gazelor la consumatorii finali.

Dreptul autorității locale de a acorda concesiunea pentru rețele pozate pe teritoriul lor este unul cert, încasarea redevențelor și dispunerea de aceste venituri este o altă certitudine, dar este necesară o pregătire a unităților teritoriale în vederea asigurării capabilității de a face față acestei acțiuni.

Consider că este necesară impunerea existenței unor persoane de specialitate în cadrul administrațiilor locale care să desfășoare această muncă, trebuie avută în vedere disponibilitatea limitată în piață a acestor persoane (în România sunt peste 1000 de unități administrative care au rețele de gaze și cel puțin încă atâtea care ar putea să se găsească în perioada următoare în situația de a gestiona un astfel de serviciu), asigurarea bugetelor necesare desfășurării activității de concesionare/urmărire/derulare a contractelor de concesiune a rețelelor de gaze, definirea unei entități de supervizare, și mai ales consultare, consiliere și mediere a problemelor care vor apărea în acest process etc..