Într-o economie apăsată de inflație persistentă și de scumpiri în lanț — de la cotațiile internaționale ale țițeiului până la costurile de transport și asigurare — întrebarea nu mai este dacă statul trebuie să intervină, ci cum. Iar răspunsul nu poate fi unul contabil, limitat la ținta de deficit, ci unul economic, care ține cont de comportamentul real al piețelor și al consumatorilor.

Cea mai eficientă măsură, în acest context, rămâne reducerea TVA. Nu din reflex ideologic, ci dintr-o logică simplă, TVA este un instrument flexibil, proporțional și cu efect direct asupra prețului final, aplicabil instantaneu la fiecare litru de combustibil vândut. În schimb, reducerea accizelor — deși intuitiv atractivă — funcționează mai degrabă ca o intervenție rigidă într-un sistem dinamic, unde presiunile externe continuă să împingă prețurile în sus.

Consumul nu este un detaliu, ci cheia

Primul lucru ignorat frecvent în analizele fiscale este comportamentul consumului. Dacă populația își reduce cheltuielile sub presiunea prețurilor, veniturile din TVA vor scădea oricum. Statul nu poate colecta dintr-o bază de impozitare care se erodează. În acest sens, reducerea TVA la carburant nu este un „cadou”, ci o investiție în menținerea unui nivel minim de consum — atât pentru bunuri alimentare, cât și nealimentare.

A nu înțelege că această relație înseamnă a trata bugetul ca pe o ecuație statică, când el este, de fapt, rezultatul unui sistem economic.

Intervenția trebuie să înceapă de la sursă

Al doilea aspect esențial este locul intervenției. Reducerea TVA pentru fermieri și transportatori ar fi trebuit să fie prima mișcare, nu o opțiune secundară. De ce? Pentru că aici se formează lanțul de costuri care se propagă în întreaga economie. Prețurile alimentelor, ale bunurilor de consum și chiar ale serviciilor sunt, în bună măsură, dependente de aceste două verigi.

Guvernul pare să fi intuit această direcție, dar întârzierea sau aplicarea parțială a măsurilor diluează efectul. În economie, sincronizarea contează la fel de mult ca instrumentul.

Acciza este o soluție care se evaporă rapid

Reducerea accizei este, în esență, o compresie aplicată unui sistem deja tensionat. Problema este că această compresie se pierde rapid dacă factorii externi — prețul petrolului, costurile logistice — continuă să crească. În plus, acciza este o sumă fixă pe litru, ceea ce limitează impactul ei relativ în context inflaționist.

Prin contrast, TVA-ul, fiind procentual, se ajustează automat la nivelul prețurilor. De aceea, orice reducere de TVA are un efect mai amplu și mai vizibil asupra prețului final. Desigur, nu vorbim despre scăderi spectaculoase, pentru că inflația „lucrează” în sens invers. Dar tocmai această dinamică face ca statul să nu piardă semnificativ din venituri, atâta timp cât consumul este menținut.

Nu doar deficitul contează

În fine, poate cel mai important punct este că guvernarea nu este un exercițiu de contabilitate publică. Este un act de echilibru social. Ajutorul acordat fermierilor și transportatorilor se înscrie în această logică, susține sectoare-cheie și limitează efectele în lanț. Însă modul în care sunt gestionate prețurile pentru milioane de consumatori ridică semne de întrebare. Nu poți construi politici publice pe ideea unui „joc cu sumă zero”, în care reducerea deficitului devine scop în sine, indiferent de costul social.

Reducerea accizei oferă iluzia unui control rapid, dar temporar. Reducerea TVA, în schimb, acționează mai profund, asupra mecanismelor reale ale pieței. Într-un context marcat de incertitudine și presiuni externe, alegerea nu ar trebui să fie dictată de comoditate administrativă, ci de eficiență economică.

Pentru că, în cele din urmă, întrebarea nu este cât colectează statul pe termen scurt, ci câtă economie mai are din care să colecteze pe termen lung.