Cu tot respectul pentru demersurile de depolitizare și pentru încercările declarate de profesionalizare a unor structuri din coordonarea Ministerului Mediului, în prezent se conturează o incoerență de viziune care riscă să submineze tocmai credibilitatea acestor eforturi. Mesajele publice din ultimele luni oscilează între minimizarea investițiilor hidrotehnice și hidroenergetice și declararea lor drept „prioritate”, fără ca această schimbare de poziție să fie însoțită de un cadru strategic coerent.

Pe 11 septembrie 2025, Ministrul Mediului afirma că ”aceeași capacitate de producție a unor hidrocentrale ar putea fi realizată prin parcuri solare, cu costuri de opt ori mai mici”, sugerând implicit inutilitatea sau cel puțin ineficiența investițiilor hidroenergetice aflate în curs de finalizare. În aceeași zi, însă, se susținea că în cazul amenajărilor hidroenergetice nefinalizate „Hidroelectrica nu a făcut nimic greșit”, dar că „totul se va face doar legal” pe durata mandatului.

Pe 19 februarie 2026, discursul se schimbă: „avem nevoie de amenajări hidrotehnice”, „este o prioritate să construim baraje”, chiar dacă „nu avem încă scenarii pregătite”. În paralel, se anunță necesitatea creșterii prețului apei industriale, cu asigurarea că populația nu va resimți majorarea deoarece „marjele de profit ale operatorilor ar trebui coborâte”.

Avem sau nu avem nevoie de baraje? Nu există nimic pregătit, dar trebuie să crească prețurile?

Această succesiune de mesaje ridică o problemă de fond: lipsa unei narațiuni consecvente și asumate. Iar când justificarea majorării costurilor este construită pe ideea că „trebuie scăzute profiturile, celor care vor fi obligați să achite prețuri mai mari ale apei industriale”, intrăm pe un teren al populismului economic.

Legea 31/1990 este clară: ”societatea comercială este o structură organizată a cărei scop este generarea de profit”. A sugera că ajustarea administrativă a marjelor este soluția pentru finanțarea investițiilor publice echivalează cu transferarea responsabilității statului către mediul privat (inclusiv mediul privat al statului), fără o dezbatere despre costuri și beneficii.

Realitatea climatică arată că urgența nu mai poate fi amânată

Dincolo de declarații, datele ultimilor 20 de ani sunt greu de ignorat. România se confruntă mai frecvent cu episodul sever de:

• caniculă extremă,
• inundații majore,
• perioade prelungite de secetă,
• blackout-uri energetice în țări din Europa,
• alunecări de teren.

Impactul economic și social estimativ este semnificativ:

• Inundații (medie anuală): 100–200 milioane euro
• Inundații severe (2005/2010/2024): 0,065 – 1,5 miliarde euro; 20–70 de decese
• Secetă (agricultură, energie etc.): 0,8 – 1,5 miliarde euro; zeci sau sute de mii de familii afectate
• Alunecări de teren: aproximativ 0,3 miliarde euro

Aceste cifre justifică fără echivoc necesitatea unor investiții masive în infrastructură hidrotehnică. Nu vorbim despre un lux sau despre o ambiție industrială, ci despre protecția vieții, a proprietății, a securității energetice și alimentare.

Încă din 2024 am subliniat că urgența imediată pentru România nu este exclusiv reducerea emisiilor de carbon – obiectiv esențial pe termen mediu și lung – ci implementarea rapidă a unor planuri de amenajare hidrotehnică pentru:

• prevenirea inundațiilor și alunecărilor de teren,
• acumularea apei în perioadele ploioase pentru utilizare în secetă,
• asigurarea apei pentru populație și agricultură,
• producerea de energie electrică stabilă și curată.

Green Deal este o strategie de transformare structurală pe termen lung. România, însă, are nevoie simultan de măsuri de adaptare imediată. Adaptarea nu poate fi amânată până la finalizarea tranziției energetice.

Cât costă, de fapt, sinceritatea?

Conform calculelor AEI, ponderea apei industriale în prețul final este estimată la:

• Hidroenergie: 3,5%
• Energie nucleară: 0,01%
• Pâine: 0,01% – 0,04%
• Carne: 0,004% – 0,011%
• Apă menajeră: 0,7% – 1,4%

Chiar și în scenariul dublării prețului apei industriale, impactul estimat pentru o familie de patru persoane ar fi de aproximativ 124 lei pe an, reprezentând o creștere agregată de aproximativ 0,01% din coșul minim de consum anual.

Dacă aceste cifre sunt corecte, atunci întrebarea devine inevitabilă: De ce trebuie să fim populiști și nu sinceri?

Dacă investițiile sunt necesare – iar datele privind dezastrele naturale arată că sunt – atunci societatea trebuie să știe clar:

• costul real,
• cine îl suportă,
• care este intervalul de timp de finalizare,
• care sunt beneficiile cuantificabile,
• ce garanții există că proiectele vor fi finalizate.

A ascunde costurile în spatele unei retorici anti-profit nu consolidează încrederea publică. Dimpotrivă, o erodează.

Adevărata problemă: Finalizăm aceste construcții sau le abandonăm din nou?

România are un istoric dureros al proiectelor începute și abandonate la 80–90% grad de realizare. Amenajări hidroenergetice începute acum 40 de ani stau și astăzi neterminate, generând costuri fără beneficii.

Provocarea reală nu este dacă avem nevoie de baraje. Răspunsul, în contextul climatic actual, este evident: da, avem nevoie de infrastructură modernă, adaptată riscurilor tot mai frecvente.

Provocarea reală este:

• Vom avea scenarii clare și fundamentate științific?
• Vom respecta mediul fără a bloca dezvoltarea amenajărilor?
• Vom asigura finanțări transparente?
• Vom duce investițiile până la capăt?

Coerența politicii publice înseamnă asumare, nu oscilație. Înseamnă transparență, nu populism. Înseamnă planificare strategică, nu reacție emoțională la cicluri mediatice.

România are nevoie de baraje, de acumulări, de sisteme moderne de gestionare a apei. Dar are nevoie și de un discurs onest: despre costuri, despre responsabilități și despre timp.

Pentru că, în final, întrebarea nu este doar „avem sau nu nevoie de baraje?”.
Întrebarea este dacă avem maturitatea administrativă și politică de a construi consecvent ceea ce e declarat prioritar.