Negocierile privind viitorul cadru financiar multianual al Uniunii Europene (MFF 2028–2034) vor avea un impact major asupra modului în care investițiile energetice vor putea fi finanțate în Europa în următoarele decenii. În contextul accelerării decarbonizării, al presiunilor privind competitivitatea industrială și al necesității consolidării securității energetice, structura instrumentelor financiare europene devine la fel de importantă ca volumele de finanțare.

În această logică, discuția nu mai privește doar mărimea bugetelor europene, ci mai ales regulile de acces, predictibilitatea instrumentelor și mecanismele de reducere a riscurilor investiționale. O serie de elemente concrete pot fi negociate pentru a asigura că viitoarea arhitectură financiară europeană sprijină efectiv dezvoltarea infrastructurii energetice, integrarea energiilor regenerabile și decarbonizarea industriei.

Ring-fencing pentru energie și prioritizarea infrastructurii de rețea

Un prim element esențial este introducerea unui „ring-fencing” clar pentru energie în noile programe europene. În cadrul viitorului European Competitiveness Fund (ECF), ar trebui stabilită o alocare minimă sau o țintă dedicată pentru „Clean transition & industrial decarbonisation”, însoțită de reguli de acces previzibile.

Aceasta ar presupune, de exemplu, ferestre anuale de depunere a proiectelor, bugete multianuale și eliminarea logicii „stop-start” care a caracterizat unele programe din perioada 2021–2027. Propunerea Comisiei Europene privind ECF mizează tocmai pe acest fond ca vehicul central pentru competitivitate și decarbonizare, iar claritatea privind alocările devine critică pentru investitori.

În paralel, în programele implementate în shared management, respectiv în planurile naționale și regionale, ar trebui prevăzute linii dedicate pentru rețele electrice, stocare, flexibilitate și integrarea energiilor regenerabile.

În aceeași logică, o prioritate strategică ar trebui să fie adoptarea unui model de finanțare „grid-first funding”. Rețelele electrice, conexiunile la sistem, digitalizarea infrastructurii și mecanismele de flexibilitate ar trebui tratate ca prioritate absolută. Programele naționale și regionale, dar și instrumentele europene precum Connecting Europe Facility – Energy, ar trebui să includă pachete dedicate pentru: întărirea rețelelor, digital grid, capacitate de racordare, flexibilitate (BESS, demand response), integrarea energiei regenerabile.

Deși reforma pieței energiei și instrumentele europene sunt orientate către accelerarea energiei regenerabile, fără investiții masive în rețele expansiunea RES nu poate fi livrată în practică.

Simplificarea regulilor și stabilitatea cadrului de finanțare

Noua arhitectură financiară europeană pentru perioada 2028–2034 se bazează pe principiul simplificării: mai puține programe și reguli mai coerente. În acest context, ar trebui promovată introducerea unui „single rulebook / one-stop-shop”, cu reguli de eligibilitate stabile pe perioade de trei sau patru ani.

O astfel de abordare ar permite un set unic de reguli pentru instrumente similare, inclusiv pentru granturile acordate prin ECF, Modernisation Fund sau politica de coeziune. Stabilitatea regulilor este esențială pentru investitori, deoarece schimbările frecvente de eligibilitate sau procedură generează incertitudine și întârzieri.

În același timp, este necesară o simplificare administrativă reală, inclusiv prin utilizarea extinsă a simplified cost options (SCO) și a costurilor standard. Experiența perioadei 2021–2027 a arătat că un cadru administrativ excesiv de complex poate încetini semnificativ implementarea proiectelor. O schimbare importantă ar fi trecerea de la un sistem bazat pe verificarea exhaustivă a fiecărei facturi către verificarea orientată pe livrabile și rezultate. Curtea Europeană de Conturi a criticat explicit complexitatea sistemului actual, iar simplificarea devine o condiție pentru accelerarea investițiilor.

Cofinanțare adecvată și finanțarea maturizării proiectelor

Un alt aspect central este nivelul cofinanțării publice pentru proiectele cu risc sistemic, cum sunt proiectele de rețea, interconectările offshore sau stocarea de energie la scară de sistem. În aceste cazuri, veniturile generate de proiect nu sunt întotdeauna suficiente pentru a acoperi costurile și riscurile, ceea ce face dificilă atragerea capitalului privat.

Prin urmare, este necesară negocierea unor rate de sprijin mai mari sau a unor combinații între granturi și instrumente financiare (blending). În lipsa unor astfel de mecanisme, multe proiecte de infrastructură nu devin bancabile.

La fel de important este conceptul de „pipeline funding”, adică finanțarea etapelor de maturizare a proiectelor înainte de faza CAPEX. Multe blocaje în absorbția fondurilor europene apar deoarece proiectele nu sunt suficient de mature la momentul lansării apelurilor.

O „fereastră” dedicată pentru maturizarea proiectelor ar putea finanța: studii de fezabilitate, proiectare tehnică, studii de rețea, modelare energetică, evaluări de impact și biodiversitate, pregătirea proceselor de autorizare.

Un astfel de mecanism ar crește rata de absorbție și ar reduce riscul ca proiectele finanțate să nu fie finalizate.

Condiționalități inteligente și stabilitatea veniturilor

În schimbul finanțării europene, statele membre pot accepta anumite condiționalități, însă acestea ar trebui să fie concepute astfel încât să accelereze investițiile, nu să le încetinească. Reformele ar trebui să vizeze în principal: digitalizarea proceselor de avizare, introducerea unor termene limită clare, eliminarea suprapunerilor administrative, reguli clare pentru repowering, claritate legislativă pentru stocarea de energie. Experiența cadrului 2021–2027 arată că unele condiționalități au avut efectul opus, încetinind implementarea proiectelor.

În paralel, stabilitatea veniturilor rămâne o condiție esențială pentru finanțarea proiectelor energetice. Multe proiecte necesită combinații între granturi europene, contracte CfD sau PPA și mecanisme de garantare. În prezent, însă, regulile europene privind „double funding” pot limita aceste combinații.

Prin urmare, este necesară negocierea unor reguli clare care să permită combinarea granturilor cu CfD/PPA și garanții, fără a fi considerată dublă finanțare.

De-risking și alinierea fondurilor europene

Un element central al arhitecturii financiare viitoare trebuie să fie introducerea unor mecanisme de „de-risking” standardizat. Uniunea Europeană ar putea oferi garanții și mecanisme de protecție împotriva riscurilor majore care nu pot fi controlate de investitori.

Acestea ar putea include: garanții financiare, mecanisme de backstop, acoperirea unei părți din pierderi dacă proiectul eșuează, protecție pentru riscuri externe, precum întârzierile de racordare la rețea sau disfuncționalități în lanțurile de aprovizionare.

În paralel, este esențială alinierea fondurilor din MFF cu fondurile ETS, în special cu Modernisation Fund. Pentru state precum România, acest fond rămâne un motor major pentru finanțarea rețelelor, energiilor regenerabile și eficienței energetice.

Ar trebui negociate: complementaritatea explicită între instrumente, posibilitatea ca proiectele să fie transferate între instrumente dacă nu obțin finanțare într-un apel, calendare coordonate între apelurile MFF și cele ETS, reguli unitare de eligibilitate pentru stocare, rețele și digitalizare.

Abordări pragmatice privind mediu, lanțuri valorice și competențe

Aplicarea principiului „Do No Significant Harm” (DNSH) trebuie să fie pragmatică. În perioada 2021–2027, o parte din întârzieri a provenit din interpretări diferite ale regulilor de mediu. Pentru a evita aceste probleme, ar trebui elaborate ghiduri standard pentru biodiversitate, în special pentru proiectele eoliene, inclusiv offshore. Aceste ghiduri ar putea include metodologii standard pentru studii privind migrația păsărilor, evaluarea impactului asupra biodiversității și măsuri de compensare.

De asemenea, finanțarea europeană ar trebui să susțină lanțurile valorice industriale și competențele, nu doar proiectele individuale. În contextul Clean Industrial Deal, competitivitatea industrială devine inseparabilă de decarbonizare.

Astfel, ar trebui finanțate: producția de echipamente energetice în UE, componente pentru rețele și infrastructură, cabluri, transformatoare și substații, programe de training și reskilling pentru operare și mentenanță.

Predictibilitate, transparență și mecanisme anti-întârziere

Un alt element crucial este predictibilitatea apelurilor de proiecte. Investitorii au nevoie de un calendar clar, iar autoritățile ar trebui să publice planuri multianuale ale apelurilor, cu ferestre recurente și mecanisme de „rolling calls”.

În paralel, transparența și monitorizarea trebuie să fie suficiente pentru a proteja legitimitatea finanțării publice, dar fără a sufoca proiectele. Dacă finanțarea este performance-based, trebuie să fie clar ce rezultate au fost obținute și cine sunt beneficiarii finali. Un sistem bazat pe KPI clari și raportare digitală simplificată poate asigura trasabilitatea rezultatelor fără a crește birocrația.

În final, pentru proiectele de infrastructură energetică trebuie introduse mecanisme anti-întârziere, inclusiv: proceduri rapide pentru servituți și exproprieri, standarde tehnice comune, contracte tip, mecanisme rapide de soluționare a disputelor.

Concluzie

În perspectiva cadrului financiar post-2027, finanțarea energiei în Europa nu depinde doar de dimensiunea bugetelor, ci mai ales de arhitectura instituțională și financiară a instrumentelor europene.

Prioritățile devin clare: grid-first funding, simplificarea regulilor printr-un single rulebook, pipeline funding pentru maturizarea proiectelor, stabilitatea veniturilor prin CfD/PPA și mecanisme solide de de-risking, precum și o aliniere coerentă între fondurile MFF și instrumentele ETS.

Aceste elemente pot transforma viitoarea arhitectură financiară europeană într-un sistem capabil să susțină simultan decarbonizarea, securitatea energetică și competitivitatea industrială a Europei.