Stocarea în România a fost abordată târziu, fragmentar și în contratimp cu realitatea sistemului energetic. În loc să fie planificată ca infrastructură critică, integrată cu dezvoltarea regenerabilelor, a rețelelor, a consumului flexibil și a serviciilor de echilibrare, stocarea a fost tratată prea mult ca o oportunitate comercială de moment.

Dezvoltarea regenerabilelor a avansat rapid, pe baza unor stimulente absurde, dar nesecurizat, necoordonat și fără o planificare coerentă în timp. S-au instalat capacități solare și eoliene, s-au multiplicat proiectele de racordare, a crescut numărul prosumatorilor, dar elementele care trebuiau să facă sistemul funcțional — stocare, adaptarea și dezvoltarea rețelelor, smart meteringul, digitalizare, flexibilitate, consum controlabil, echilibrare rapidă — au rămas mult în urmă.

Dezvoltarea haotică a regenerabilelor (inclusiv a prosumatorilor), finanțată direct sau stimulată indirect de stat, de cele mai multe ori a fost realizată mai mult cu scopul de a se câștiga din vânzarea unor echipamente și a crea oportunități de câștig rapid pentru cei care au aceste echipamente, toate având ca impact creșterea prețurilor energiei pe piață.

Astăzi constatăm, că România nu a învățat nimic. Aceeași abordare alte echipamente – bateriile. Vedem astăzi că se trage de la toate nivelurile să se monteze baterii. Nu se discută despre un sistem de stocare cu un mix de tehnologii care să asigure diversele necesități ale unui sistem energetic. Nu se discută de necesitatea unor baterii capabile să ofere inerție sintetică, stabilizare de frecvență și suport real pentru o rețea dominată de regenerabile. Se discută doar de baterii. Din nou, scopul nu o să fie modernizarea sistemului energetic funcțional și energia ieftină, decât în discurs. Este grav că până și oamenii de bună-credință ajung să fie manipulați, dezinformați și împinși să servească interesele unor grupuri care profită de haosul și lipsa de strategie din sistem. Astfel, se creează lobby-ul pentru vânzare/importul de baterii, baterii nu prea sofisticate, care să impună peste câțiva ani să se vândă/importe din nou baterii care să stabilizeze ”dezechilibrele produse de baterii.” Este lobby-ul pentru ca unii să profite de pe urma funcționării defazate dintre producția și consumul de energie din România. Și astfel vom constata în 2-3 ani  că vor apărea un nou tip de ”băieți deștepți” în energie, iar prețurile vor fi tot mari la consumatorul final.

Avem astăzi un sistem cu multă producție intermitentă, dar cu puțină capacitate de control. Într-un asemenea sistem, stocarea nu este un lux. Este condiția minimă pentru ca energia regenerabilă să nu devină sursă de volatilitate. Fără sisteme de stocare (un mix de tehnologii, nu doar baterii) amplasate corect, dimensionate corect și operate în interesul sistemului energetic, România ajunge să producă energie ieftină când nu are nevoie de ea și să importe energie scumpă când are nevoie.

Mai grav, întârzierea stocării a creat un teren fertil pentru o deturnare a scopului. În loc ca bateriile să fie promovate în primul rând ca instrumente pentru reducerea prețurilor, diminuarea dezechilibrelor, limitarea importurilor la vârf și creșterea securității energetice, ele sunt văzute adesea ca simplă oportunitate de business. Pentru unii actori, stocarea nu înseamnă stabilitate de sistem, ci vânzare de echipamente. Nu înseamnă reducerea costurilor pentru consumator, ci comisioane, marje comerciale, proiecte rapide și profit din volatilitate.

Aceasta este o distorsiune majoră. România riscă să importe masiv „orice fel de baterii”, fără o ierarhie clară a calității tehnologice, fără cerințe ferme privind rolul lor în sistem și fără o corelare reală cu nevoile rețelei. Dacă singura logică devine „să se vândă baterii” sau ”să de consume banii din PNRR”, atunci stocarea nu mai este politică energetică, ci piață de desfacere.

Iar o piață de desfacere nu garantează securitate energetică. O baterie poate reduce prețurile dacă este integrată inteligent. Dar aceeași baterie poate amplifica profitul privat din dezechilibru dacă este operată exclusiv pentru arbitraj. Poate cumpăra energie ieftină la prânz și o poate vinde scump seara, fără ca beneficiul să ajungă structural la consumator. În acest caz, bateria nu corectează sistemul, ci monetizează defectele lui.

Aici este pericolul real ca România să ajungă să finanțeze o nouă industrie de profit pe seama propriei dezordini energetice. Dacă stocarea se dezvoltă doar pentru a specula diferențele de preț create de lipsa de planificare, atunci nu discutăm despre modernizare, ci despre capturarea rentei generate de haos, haos generat la rândul său de iluzia că dezvoltarea regenerabilelor rezolvă problemele sistemului energetic. Cu cât sistemul este mai prost construit, cu atât oportunitățile de arbitraj sunt mai mari. Cu cât volatilitatea este mai accentuată, cu atât profiturile unor operatori pot fi mai ridicate.

Aceasta este o logică periculoasă, profitul privat ajunge să depindă de menținerea dezechilibrului, nu de eliminarea lui. Un stat responsabil ar trebui să urmărească exact opusul, bateriile trebuie să reducă volatilitatea, nu doar să câștige din ea. Trebuie să reducă vârfurile de preț, nu doar să le exploateze. Trebuie să diminueze importurile scumpe, nu doar să participe la ele. Trebuie să securizeze sistemul, nu să creeze o nouă piață de intermediere.

În România, însă, discuția despre stocare este adesea decuplată de întrebările esențiale: Ce mix de stocare dezvoltăm? Cine este integratorul? Unde sunt necesare bateriile? Ce congestii trebuie să rezolve? Ce capacități regenerabile trebuie să securizeze? Ce servicii de sistem trebuie să furnizeze? Ce economie reală produc pentru consumator? Ce standard tehnologic trebuie impus? Ce obligații de performanță trebuie să aibă beneficiarii? Fără răspunsuri clare, stocarea devine un slogan. Iar sloganul poate fi foarte profitabil, dar nu pentru consumatori.

România nu are nevoie doar de MW în baterii. Are nevoie de MW utili sistemului. Are nevoie de capacități care lucrează în logica securității energetice, nu doar în logica randamentului financiar. Are nevoie de baterii care susțin rețeaua, reduc dezechilibrele, cresc integrarea regenerabilelor și scad costurile totale ale sistemului.

Altfel, vom repeta greșeala regenerabilelor, capacități multe, integrare slabă, efecte contradictorii, prețuri mai mari etc.. Dezvoltarea regenerabilelor fără stocare a dus deja la canibalizarea prețurilor în anumite intervale, la exporturi ieftine, la presiune pe rețele și la importuri scumpe în orele de vârf. Dacă bateriile sunt dezvoltate haotic, ele nu vor corecta această problemă, ci o vor transforma într-un nou model de business.

Adevărata întrebare este cine controlează scopul lor real, nu cel declarativ. Dacă scopul este reducerea prețului final, securitatea sistemului și integrarea eficientă a regenerabilelor, atunci stocarea este soluția. Dacă scopul este vânzarea de echipamente, accesarea de finanțări, încasarea de comisioane și profitul din volatilitate, atunci stocarea devine doar o nouă expresie a eșecului de guvernanță energetică.

România se află din nou într-un punct critic. Poate transforma stocarea într-un pilon al securității energetice sau o poate transforma într-o nouă piață speculativă. Poate folosi bateriile pentru a reduce costurile sistemului sau poate permite ca ele să fie folosite pentru a extrage profit din costurile sistemului. Poate construi planificat sau poate continua să improvizeze.

Fără o strategie clară, fără criterii tehnice și fără integrarea stocării într-un plan coerent de dezvoltare energetică, România riscă să nu construiască flexibilitate reală, ci doar să cumpere baterii. Iar diferența dintre cele două este fundamentală. Flexibilitatea înseamnă un sistem capabil să absoarbă surplusul de energie ieftină, să reducă importurile scumpe din orele de vârf, să stabilizeze rețeaua și să diminueze costurile structurale ale energiei electrice. Înseamnă securitate energetică, stabilitate și eficiență economică. În schimb, bateriile dezvoltate haotic, fără coordonare și operate exclusiv pentru arbitraj comercial, riscă să devină doar o nouă sursă de comisioane și câștiguri speculative. În loc să reducă volatilitatea, ele pot ajunge să profite de ea. În loc să corecteze dezechilibrele sistemului, pot transforma aceste dezechilibre într-un model de business. Aici se află miza reală. Flexibilitatea reduce costurile pentru economie și consumatori. Bateriile vândute fără strategie generează în primul rând marje comerciale. Flexibilitatea crește securitatea energetică a statului. Bateriile operate exclusiv speculativ pot crește dependența de volatilitatea pieței. Flexibilitatea este infrastructură strategică. Bateriile tratate doar ca business devin simple active financiare. Într-un model sănătos, consumatorul final ar trebui să fie principalul beneficiar al stocării, prin prețuri mai stabile, mai puține importuri scumpe și integrarea eficientă a regenerabilelor. În modelul care începe să se contureze acum în România, beneficiarul riscă să fie în primul rând intermediarul care monetizează dezechilibrele create de lipsa de planificare. De aceea, adevărata întrebare nu este câte baterii va instala România în următorii ani. Întrebarea esențială este dacă România construiește un sistem energetic mai inteligent sau doar o nouă piață de profit alimentată de propriul haos energetic.

România nu trebuie să cadă din nou așa cum s-a întâmplat cu regenerabilele, în capcana de a confunda instalarea de baterii cu modernizarea sistemului energetic. Modernizarea nu înseamnă să adaugi echipamente noi într-un sistem prost coordonat. Modernizarea înseamnă să schimbi logica sistemului. În prezent, România riscă să facă exact invers, să importe tehnologie nouă pentru a administra un haos vechi.

Iar dacă acest lucru continuă, consumatorul nu va vedea scăderi reale de preț, ci doar o nouă rundă de investiții care produc câștiguri private și costuri publice. Stocarea trebuie să fie răspunsul la problema prețului, nu o metodă sofisticată de a profita de prețul mare. Aceasta este linia care trebuie trasată ferm de cei care conduc România.