România trăiește astăzi unul dintre cele mai absurde paradoxuri economice din Europa. O țară cu hidroenergie ieftină, energie nucleară stabilă, gaze interne și regenerabile în expansiune a ajuns să aibă una dintre cele mai apăsătoare facturi la energie raportate la puterea de cumpărare.

Explicația oficială este repetată obsesiv: „criza energetică”, „războiul”, „piețele europene”, „volatilitatea”. Toate sunt reale. Dar toate sunt și insuficiente explicații și doar propagandă de ”prostit” populația.

Pentru că alte state au trecut prin aceeași criză fără să transforme energia într-o sursă permanentă de tensiune economică și socială. România însă a făcut exact asta.

Problema nu mai este strict costul producerii energiei. Problema este costul sistemului energetic în sine, un mecanism care adaugă risc, ineficiență, distorsiuni și cost administrativ la fiecare verigă dintre producător și consumator.

Dacă România ar funcționa ca o piață energetică normală — concurențială, predictibilă și coerent reglementată — factura finală ar fi cu 25–45% mai mică. Nu puțin mai mică. Ci radical mai mică.

Cât din factură este energie și cât este costul disfuncției?

Dacă luăm drept reper un sistem energetic european funcțional — cu reguli stabile, costuri eficiente și concurență reală — comparația devine incomodă.

Factura „normală” vs factura românească

Acest tabel spune o poveste simplă și brutală, aproape fiecare verigă a sistemului energetic românesc costă mai mult decât ar trebui să coste într-o economie funcțională. Nu pentru că România ar avea resurse proaste. Ci pentru că și-a construit un sistem scump.

Dacă o factură normală ar fi 100 de lei

Poate cea mai clară imagine este aceasta.

Cu alte cuvinte:

• între 25 și 45 de lei din fiecare 100 de lei reprezintă costul disfuncției;
• iar în anii de criză, aproape jumătate din factură a devenit cost sistemic suplimentar.

Acesta este marele adevăr pe care discursul public îl evită: românii nu plătesc doar energia. Plătesc instabilitatea sistemului.

România produce relativ ieftin și vinde relativ scump

Aici apare cea mai mare contradicție economică.

România are:

• hidroenergie cu cost redus;
• nuclear printre cele mai ieftine surse stabile;
• gaze interne;
• regenerabile cu cost marginal aproape zero după amortizare.

Teoretic, toate acestea ar trebui să facă din România una dintre cele mai competitive piețe energetice din regiune.

În practică însă, consumatorul final plătește:

• volatilitate regională;
• mecanismul marginalist european;
• lipsa contractelor stabile;
• lichiditate redusă;
• risc regulatoriu;
• concentrare de piață.

Acesta este paradoxul românesc, o țară cu energie relativ ieftină la sursă produce o factură relativ scumpă la consumator.

România nu mai are nici piață liberă autentică, nici sistem reglementat coerent

După 2022, piața energetică românească a intrat într-un ciclu aproape permanent de:

• plafonări;
• compensări;
• suprataxări;
• contribuții speciale;
• intervenții administrative;
• modificări legislative succesive.

Fiecare măsură a fost prezentată ca protecție pentru consumator.

Dar piețele energetice au o regulă simplă, orice risc introdus artificial se transformă, mai devreme sau mai târziu, în cost.

Adevărata problemă nu este că statul a intervenit. Problema este că a intervenit permanent, imprevizibil și contradictoriu. România nu mai are nici piață liberă autentică, nici sistem reglementat coerent. Are un hibrid care socializează costurile și privatizează volatilitatea.

Din cei 45% în plus plătiți de consumator, cât este incompetență și cât este rentă?

Aceasta este întrebarea pe care aproape nimeni nu vrea să o pună public.

Cât din supraîncărcarea facturii vine din probleme tehnice reale și cât vine din ”afaceri ale băieților deștepți”:

• rente,
• speculații,
• blocaje convenabile,
• oportunism economic?

Răspunsul incomod este că ambele componente sunt importante. Dar nu în proporții egale.

Unde se duc, de fapt, cei 45% în plus plătiți de consumatori?

Cu alte cuvinte, România nu plătește doar costul energiei. Plătește și costul unui ecosistem care a învățat să câștige bani din instabilitate.

Deficiențele reale există. Dar și-au găsit propriile interese economice

Da, România are probleme reale:

• rețele îmbătrânite;
• lipsă de stocare;
• flexibilitate redusă;
• investiții întârziate;
• congestii;
• infrastructură insuficientă.

Totalul este uriaș, de cca 15–25% din factura finală. Dar aici apare întrebarea adevărată: Cum este posibil ca aceste probleme să persiste de peste un deceniu într-un sector care a produs profituri enorme în fiecare trimestru?

Răspunsul probabil este că anumite forme de ineficiență au devenit profitabile.

Volatilitatea a devenit model de business

Orice piață volatilă produce oportunități speculative. Problema este dimensiunea lor și lipsa mecanismelor de limitare.

În România, volatilitatea extremă a permis:

• arbitraj oportunist;
• trading agresiv;
• exploatarea dezechilibrelor;
• profituri disproporționate în anumite segmente.

Aici trebuie făcută o distincție esențială:

• nu orice profit mare este abuz;
• dar nici orice preț rezultat din piață nu este „corect economic”.

În piețele foarte volatile și slab reglementate, diferența dintre tranzacționare legitimă și extracție de rentă devine extrem de subțire.

Adevărata problemă a facturii mari la energie este că anumite blocaje au devenit convenabile

Poate cea mai toxică zonă este cea a blocajelor cronice:

• proiecte întârziate;
• investiții amânate;
• capacități insuficiente;
• interconectări limitate;
• birocrație excesivă.

Unele sunt efectul incapacității administrative.

Dar altele au devenit atât de profitabile încât sistemul aproape că nu mai are interesul să le rezolve.

Pentru că:

• deficitul de capacitate menține prețurile ridicate;
• congestiile creează rente regionale;
• lipsa concurenței stabilizează marjele mari.

Aici este adevărata dramă a pieței energetice românești, nu doar că sistemul este ineficient,
ci că anumite forme de ineficiență au devenit profitabile pentru ”băieții deștepți”. Iar atunci când un sistem începe să câștige bani din propriile blocaje, reforma devine nu doar dificilă, ci contrară intereselor celor care controlează jocul.