Există o scenă care se repetă obsesiv, atunci când gerul apare în localitățile Transilvaniei. Ziua, graficele arată bine. Prosumatori, panouri, investiții, tranziție, miliarde. Seara, însă, când cade frigul și liniștea, localitățile se umplu de fum. Nu din cartiere sărace, nu din cocioabe improvizate, ci din zone rezidențiale noi, din case mari, frumoase, cu arhitectură „occidentală”, unde șemineele ard în plin, iar gazul natural rămâne o soluție de reglaj, de siguranță, de avarie.

Aceasta este realitatea românească, am investit masiv în energie modernă și am ajuns să ardem mai mult lemn. Nu accidental. Nu marginal. Ci sistemic.

Reflexul public și greșit aproape de fiecare dată. Se vorbește despre „iresponsabilitatea oamenilor”, despre „mentalități înapoiate”, despre „nevoia de interdicții”. Se ridică degetul moral, se cer reguli mai dure, se vizează controale și amenzi. Doar că fumul nu vine din ignoranță. Fumul vine din prețul mare la energie electrică și gaze.

Lemnul nu este cauza. Lemnul este răspunsul.

Românii nu ard lemn pentru că nu știu ce e poluarea. O știu. O simt în plămâni. O văd pe copii. Ard lemn pentru că face ceea ce face orice gospodărie rațională într-un sistem prost proiectat: optimizează costul și riscul.

Lanțul este simplu și nemilos. Am investit miliarde în regenerabile, în rețele, în electrificare, dar am făcut-o în ordinea greșită. Am pus tehnologie scumpă (favorizată de comisioanele mari obținute) pe o construcție ineficientă. Am adăugat capacități fără stocare. Am creat un sistem care produce energie ieftină când nu ai nevoie și energie scumpă exact când ai nevoie: iarna, seara.

Toate aceste costuri – de capital, de echilibrare, de transport – nu dispar. Intră în tarif. Iar tariful devine mare, volatil, impredictibil. Factura nu mai este un număr, ci un risc. Iar în fața riscului, gospodăria românească reacționează logic, lemnul oferă control, predictibilitate și un cost aparent mic .

Asta nu este un eșec cultural. Este un eșec de design economic energetic.

De ce „tranziția” a scumpit energie în loc să o ieftinească?

În discursul public s-a vândut o iluzie: că investițiile verzi vor reduce automat factura. În realitate, orice investiție mare în infrastructură energetică are un cost de recuperat și mai ales o eficiență a banilor efectiv investiți. Rețelele, stațiile, parcurile nu sunt gratuite. Ele se plătesc, încet și sigur, prin tarifele reglementate. Indiferent cât de verde este discursul.

Mai mult, România a investit predominant în surse în care profilul de producție nu coincide cu profilul de consum al încălzirii. Soarele produce ziua, vara. Vântul e capricios. Încălzirea însă cere energie iarna, seara, la vârf. Fără stocare și flexibilitate, acest dezechilibru se traduce direct în preț mare exact în orele critice. Iar factura se face la vârf, nu la medie.

În tot acest timp, eficiența energetică – izolarea reală, reducerea consumului – a fost tratată ca o anexă, nu ca fundație. România a pus pompe de căldură pe case care pierd căldură prin pereți. A electrificat fără să reducă pierderile. Rezultatul este un vârf și mai mare de consum și un cost de sistem și mai ridicat.

Interdicțiile în folosirea lemnului de foc, sunt o soluție leneșă și periculoasă.  Ideea de a interzice lemnul este nu doar ineficientă, ci periculoasă. Interdicția fără alternativă funcțională nu reduce consumul, ci îl împinge în zona gri. Creează piață neagră, neîncredere și o ruptură între stat și cetățean. Istoria României este clară, când energia devine scumpă și impusă, oamenii înlocuiesc gazele cu lemne (o perioadă similară a existat în Transilvania în anii 80).

Nu puteți scoate lemnul din sobă prin ordine administrative, cât timp electricitatea și gazul rămân scumpe și impredictibile. Fumul nu dispare. Se ascunde.

Adevărata soluție nu este morală. Este economică. Dacă vrei aer curat, trebuie să faci energie modernă mai ieftină, mai sigură și mai previzibilă decât lemnul. Atât. Fără ideologie.

Primul leu trebuie cheltuit pe eficiență: izolație serioasă, ferestre reale, instalații corect dimensionate. Cel mai ieftin kilowatt-oră este cel pe care nu-l consumi. Abia apoi cei electrici sau din gaze. Gazul trebuie tratat ca instrument de tranziție, nu ca dușman ideologic. În lumea reală, e mai curat decât cei mai mulți combustibili care se ard acum în sobe. Rolul lui este să scoată lemnul din joc, nu să fie demonizat din birouri.

Electricitatea trebuie să fie ieftină exact atunci când se încălzește casa: iarna, noaptea. Tarife sezoniere, tarife nocturne agresive, stimulente pentru stocare termică. Dacă noaptea energia electrică este ieftină, șemineul cu lemn devine inutil.

Stocarea trebuie să vină înaintea noilor capacități. Fără stocare, mai adaugi volatilitate și cost. Cu stocare, tai vârful, importurile scumpe și panica din facturi. Iar subvențiile trebuie mutate la echipamente. Nu „dau bani de pompă”, ci vă garantez o factură mică la încălzire . Când omul vede rezultatul în factură, nu mai caută scurtături.

România nu poluează cu lemn pentru că e ignorantă. Poluează pentru că energia modernă a devenit prea scumpă și prea impredictibilă, ca urmare a unor investiții făcute în ordinea greșită. Când eficiența e reală, energia e sigură și prețul e mic, lemnul dispare singur. Fără interdicții. Fără amenzi. Fără discursuri. Fumul nu se combate cu morală. Se combate cu facturi corecte.